Baal HaSulam – Scrisoarea nr. 1

0
881

1920

Către prietenul meu,

Acum este prânzul și am primit scrisoarea lui din a opta zi a primei luni, iar plângerea apelantului tău împotriva mea este o rugăciune acceptată, așa cum este scris în Zohar.

Am dovedit-o deja în scrisorile mele anterioare că în timp ce mă cerți pentru că nu-ți scriu, de fapt propria ta moleșeală este cea care ar trebui să fie reproșată. Reține că nu ai scris niciun cuvânt către mine de mai mult de două luni, timp în care eu ți-am scris patru scrisori.

Este scris, „căci unul mai înalt decât cel înalt veghează și există alții mai înalți decât aceștia”. Deoarece este necesar un răspuns hotărât, am să-ți răspund că toată lumea crede în Providența Privată, fără să adere de fapt la ea.

Motivul este acela că un gând străin și prostesc nu poate fi atribuit Creatorului, care este întruchiparea expresiei „Binele care face bine”. Astfel, cunoașterea Providenței Private se deschide doar în fața adevăraților servitori ai Creatorului – faptul că El a provocat toate cauzele care au precedat-o, atât cele bune cât și cele rele. Apoi ei aderă la Providența Privată, așa cum toți cei care sunt conectați la puritate, sunt puri.

Din cauză că Gardianul este unit cu cel pe care îl păzește, nu există o diviziune evidentă între cele bune și cele rele. Ambele sunt iubite și curate, fiind purtătoare ale vaselor Creatorului, gata să glorifice revelația unicității Sale. Acest fapt este cunoscut în urma analizei și, corespunzător acesteia, ei știu că la final toate acțiunile și gândurile, atât cele bune cât și cele rele, sunt purtătorii vaselor Creatorului. El le-a pregătit, din gura Sa au venit,  iar la sfârșitul corecției acest fapt va fi cunoscut tuturor.

Până atunci însă, avem în față un exil lung și amenințător. Cea mai mare problemă apare atunci când omul vede o acțiune greșită, cade de la nivelul lui, se agață de faimoasa minciună și uită că este precum un topor în mâna tăietorului. El consideră în schimb, că este deținătorul acelei acțiuni și uită motivul  tuturor consecințelor de la care pornește totul , precum și faptul că nu există niciun alt Operator în lume în afara Sa.

Aceasta este lecția. Deși la început o cunoaște, totuși, în momentele dificile, omul nu-și controlează această conștientizare, de a uni totul cu cauza, fapt care l-ar califica pe o scală de merit. Acesta este răspunsul la scrisoarea lui.

Ți-am relatat deja față în față o alegorie adevărată cu privire la aceste două concepte, în care unul îl lămurește pe celălalt. Cu toate acestea, forța de ascundere prevalează și deține controlul între ele, așa cum au spus înțelepții nostri despre cei doi glumeți aflați în fața rabinului, care au amuzat pe toți cei care erau triști.

Este o alegorie despre un rege care a prins drag de servitorul său într-atât încât a dorit să-l ridice peste toți miniștrii săi, deoarece a recunoscut adevărata dragoste neclintită din inima lui.

Cu toate acestea, nu  stă în obicei unui rege să ridice pe cineva la cel mai înalt nivel dintr-o dată, fără un motiv evident. Mai degrabă, regulile de comportament cer ca  regele să dezvăluie motivele sale cu mare înțelepciune.

Ce a făcut el oare? L-a numit pe servitor paznic la poarta cetății și i-a spus unui ministru, care era un om glumeț și plin de istețime, să pretindă că se răscoală împotriva regelui și că pornește război pentru a cuceri palatul, luându-l pe nepregătite pe paznic.

Ministrul a făcut întocmai cum i-a poruncit regele și, cu mare înțelepciune și îndemânare, a pretins că luptă împotriva casei regelui. Servitorul și-a riscat viața și l-a salvat pe rege, luptând cu curaj și devotament împotriva ministrului, până când marea sa dragoste pentru rege a fost evidentă pentru toți.

Atunci ministrul și-a lepădat hainele și s-a pornit un mare râs, căci el a luptat atât de puternic și neînfricat, iar acum a realizat faptul că totul nu a fost decât o ficțiune și nu ceva real. Cel mai tare au râs atunci când ministrul a dezvăluit profunzimea cruzimii sale și a fricii pe care a urmărit să o producă. Și fiecare etapă din acest război teribil a devenit o rundă de rîs și de mare bucurie.

Cu toate acestea, omul era doar un servitor și nu un învățăcel. Cum ar fi putut el să fie ridicat peste toți miniștrii și servitorii regelui?

Atunci regele s-a gândit și i-a spus acelui ministru că trebuie să se deghizeze în spărgător și ucigaș și să poarte împotriva sa un război teribil. Regele știa că în acest al doilea război omul va descoperi o înțelepciune minunată și va merita să stea în capul tuturor miniștrilor.

Ca atare, el l-a numit pe servitor paznic peste comoara împărăției, iar acel ministru s-a îmbrăcat acum ca un ucigaș nemilos și a venit să prade comorile regelui.

Bietul servitor a luptat fără teamă, cu devotament, până când cupa a fost plină. Apoi ministrul și-a scos hainele și a fost mare bucurie și veselie în palatul regelui, chiar mai mult ca prima oară.

Detaliile trucurilor ministrului au provocat un mare râs, căci ministrul a trebuit să fie mai viclean ca mai înainte din moment ce era deja evident faptul că pe domeniul regelui nimeni nu era nemilos și că toți cei cruzi erau doar niște buni de glumă. De aceea ministrul a întrebuințat o mare șiretenie pentru a căpăta hainele unui rău.

În acest timp însă, servitorul a căpătat înțelepciunea retrospectivă și dragostea mai presus de cunoaștere, fiind atunci ridicat pentru eternitate.

Într-adevăr, toate războaiele din acel exil sunt o imagine minunată și toți știu, în interiorul lor bun, că ele constituie o exprimare mucalită și veselă care aduce doar bine. Cu toate acestea, nu există niciun fel de tactică menită să ușureze greutatea războiului și a amenințării.

Am vorbit cu tine despre această bucată față în față, iar acum cunoști un capăt al acestei pilde, și cu ajutorul lui Dumnezeu vei înțelege, de asemenea, și  celălalt capăt al său.

Iar despre lucrul cu privire la care vrei să mă auzi vorbind, nu am niciun răspuns. Ți-am spus și o alegorie despre această față în față, căci „împărăția pământului este ca aceea a cerului” și adevărata conducere este dată miniștrilor.

Cu toate acestea, totul se face conform sfatului regelui și a semnăturii sale. Regele însuși nu face decât să semneze planul elaborat de miniștri. Dacă găsește o greșeală în el, nu o corectează ci plasează un alt ministru în locul primului, iar acela demisionează din funcție.

Omul este la fel: o lume mică, ce se comportă în conformitate cu literele imprimate în el, în timp ce regii conduc cele șaptezeci de națiuni din el. Aceasta este semnificația a ceea ce este scris în Sefer Yețira (Cartea creației): „El a încoronat o anumită literă”.

Fiecare literă este ministru în perioada sa, făcând evaluări pe care Regele lumii le semnează. Dacă litera greșește un anumit plan, ea demisionează pe loc și El încoronează o altă literă în locul ei.

Aceasta este semnificația expresiei, „Fiecare generație cu judecătorii ei”. La sfârșitul corecției, litera numită Mesia va conduce, va completa și va lega toate generațiile într-o coroană de glorie în mâna Creatorului.

Acum poți înțelege modul în care pot interfera eu cu stările tale, pe care deja le ai … …regi și judecători,  și fiecare trebuie să descopere ceea ce i s-a alocat, pentru a descoperi. Pod de unificare … … … el nu vrea să le corecteze, eu le voi corecta (complicat), dar totul va deveni clar pe parcursul încarnărilor.

Din această cauză tânjesc să aud toate deciziile tale, în fiecare detaliu. Acest lucru se datorează faptului că există o profundă înțelepciune în fiecare detaliu, iar dacă aș fi auzit niște ordine fixe de la tine, aș fi fost în stare să le îndeplinesc și să-ți încânt inima.

Știu că este foarte dificil pentru mine să-ți urmăresc limbajul, pentru că nu ai o continuitate a numelor și a semnificației lor. De aceea, voi deschide pentru tine o portiță a valorii denumirilor, care va fi pentru mine măsura înțelepciunii tale, iar astfel voi fi capabil să-ți urmez intenția prin intermediul lor.

Voi ordona denumirile așa cum le-am văzut din toate scrisorile tale, pentru a stabili între noi o permanență, și să înțeleg tot ce scrii, fără semne de marcare.

Vom începe de la rădăcina tuturor rădăcinilor, și vom ajunge la capăt. În general sunt marcate cinci grade: Yechida, Haya, Neșama, Ruach și Nefeș. Toate acestea sunt puse împreună în organismul corectat.

Yechida, Haya, Neșama, sunt mai presus de timp, și deși se găsesc în inima unei creaturi, ele sunt considerate ca înconjurând de departe. Ele nu vin într-un corp în timpul corectării acestuia, în sursa ascunsă în care se distinge o rădăcină: Roș, Toch, Sof (respectiv: Cap, Interior, Sfârșit).

Roș este rădăcina pentru Yechida; este Ein Sof (infinit). Acolo, chiar și în propriul său loc, Lumina este tainică, și fiecare lucru este anulat, așa cum lumina lumânării pălește înaintea unei torțe.

După aceea, rădăcina lui Toch, este rădăcină pentru Haya. Acesta este sensul Luminii Ein Sof, adică apariția Luminii Sale complete. În timp ce, pe parcurs, această Lumină este atinsă numai ca hrană a sa, prin urmare, se numește “rădăcină pentru Haya”.

După aceea rădăcina pentru Sof, este rădăcină pentru suflete. Este la fel ca la început, Ein Sof. Aici, un văl de Sus se extinde, iar timpul începe sub formă de “șase mii de ani lumea există, iar unul este distrus”. Aceasta se numește: Ruah, Nefeș, iar rădăcina lor este atașată la Neșama.

Cu toate acestea, ele, de asemenea se extind mai jos ca Lumina, care este un spirit de viață, și lege, care este Nefeș. Acest lucru este Nefeș permanența, animând, îmbrățișând forța care întărește corpul într-o permanentă stare de forță feminină, imprimată în această Nefeș.

Acest Ruach suflă spiritul vieții și Lumina Torei în imaginea feminină. Rădăcina explică înțelesul “și i-a suflat în nări suflare de viață; și omul a devenit un suflet viu”. Acest lucru se referă la spiritul care se ridică la suflet și primește viață de la el, în Lumina feței Regelui, aducând viață sufletului, care în acest moment este numit “suflet viu” .

Aceasta este, de asemenea, ordinea în toate Zivugim (cuplajele) din cele șapte feminine ale lui Roș, iar cele două mai jos în Nefeș. Acesta este sensul “Dumnezeu dă o familie celor părăsiţi”, adică atunci când apare forța feminină, prin, “plină de strălucire este fiica regelui în palat”.

Corecțiile primare și munca sunt pentru a revela forțele sufletului, pe care Zohar o numește “Lumea Superioară”. Și aceasta aparține sursei ascunse, ca rădăcină finală, iar orice împerechere este pentru apariția unei singure lumini în realitatea Lumii Superioare. Acesta este înțelesul pentru “Fiii noştri sunt ca nişte odrasle, care cresc în tinereţea lor”, adică concepția în Lumea Superioară. Prin cuplarea … la cei mai mici … așa cum a venit peste gândul Lui, și sfârșitul începutului sursei ascunse va fi completat cu toate luminile … și restul din cartea Perle de Înțelepciune.

Mintea este esența sufletului omului și omul întreg. Acest lucru se datorează faptului că în ea el este definit în întregime și ceea ce iese din ea sunt hainele lui și a celor care îl servesc. Unele sunt ramurile sale, altele sunt considerate ca străine de acestea.

Această forță, deși este în sufletul omului, el tot nu o va vedea; este ascunsă de orice lucru viu. Nu te mira de asta, pentru că vederea ochilor este cel mai important simț dintre toate. Cu toate acestea, cineva nu se vede niciodată pe sine, dar își simte fără îndoială existența. Vederea nu ar trebui să  adăuge nicio cunoștință, și prin urmare, nimic nu a fost creat în zadar, pentru că prin ea există senzații, și nu mai este necesar să se adauge nimic în plus la ele.

Motivul pentru care nu există niciun sentiment fără mișcare, ceea ce înseamnă că uneori, senzația se oprește și nu esența se găsește în esența sa, și asta este mai mult ca o conștientizare absolută. Este o greșeală gravă să o asemeni cu forma esenței minții într-o formă de concept cuprins în scăderea ochiului minții. Aceasta este minciună totală, căci acest concept este ca o lumină care se desprinde și funcționează. Lumina sa este simțită atâta timp cât este activ, până când termină acțiunile sale, iar apoi lumina dispare.

Din aceasta ai învățat că, conceptul simțit în timp ce este activ, nu este decât o ramură mică și slabă a acesteia. (Senzația esențială este considerată cunoaștere pentru că puterea de a simți este, de asemenea, un sentiment, o consecință, și nu are nevoie de simțul esențial).

Nu este deloc la fel ca esența, nici în cantitate, nici în calitate, ca și piatra șlefuită, care arată sclipiri de lumină, care sunt reînnoite de către forța îmbrățișării generale conținută în piatră, deși în această formă în ea nu există lumină deloc. De asemenea, esența minții este forța generală din om, și diversele ramuri derivă din ea, la fel ca în eroism și putere, căldură și lumină, în conformitate cu legile efectuării acțiunii.

Cu toate că ne referim la ea ca “sufletul minții”, sau “esența sufletului”, aceasta se datorează faptului că mintea este, de asemenea, o ramură a acesteia, cea mai importantă, din moment ce “Cineva este lăudat în conformitate cu mintea sa”.

Deoarece nimeni nu dă ceea ce nu are, prin urmare, noi o definim ca minte, ceea ce înseamnă, nu mai puțin decât mintea consideră că a simțit, așa cum este o ramură și o parte din ea. Ea domnește peste toate ramurile ei și le absoarbe, ca lumânarea  înaintea unei torțe. Mintea nu se conectează în nicio acțiune, dar diferitele acțiuni se conecteză și se fixează în minte.

Omul deslușește că  toată realitatea nu este decât sclavul ei, atât în disciplină, cât și pentru a se perfecționa, căci toate se pierd, în timp ce mintea în general, evoluează. Prin urmare, toate relațiile noastre sunt doar în căile minții și ambițiile sale, și mai mult decât atât nu este necesar.

Yehuda Leib

About Lili T

"Înțelepciunea strigă pe ulițe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare, la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei."

View All Posts