Specii de perfecțiuni

0
46

Filosofii vechi și moderni au arătat că la om pot fi aflate patru specii de perfecțiuni:

Cea dintâi și de cea mai mică valoare, dar căreia locuitorii pământului îi închină toată viața lor este perfecțiunea în materie de stăpânire; ea cuprinde ceea ce omul stăpânește ca bunuri, veșminte, mobile, robi, pământuri etc… ba până și dobândirea demnității regești ține de această specie. Este o perfecțiune ce n-are nici o legătură cu persoana; e vorba doar de un anumit raport ce nu aduce omului decât cel mult o plăcere imaginară, aceea de a spune: casa asta e a mea, robul ăsta e al meu, asta e averea mea, oștile astea sunt ale mele. Dar dacă el ar lua în considerare făptura lui, ar găsi că toate acestea sunt în afara esenței sale și că fiecare din stăpânirile înșirate nu este decât ceea ce este; de aceea, când acest raport încetează, nu mai există nici o deosebire între cel ce era un mare rege și omul cel mai de nimic; fără ca vreunul din lucrurile care se aflau în raport cu ei să sufere vreo schimbare. Filosofii au arătat că acela care-și închină toate strădaniile spre a dobânui acest fel de perfecțiune se obosește pentru un lucru absolut imaginar; căci avem de-a face cu ceva fără stabilitate și chiar dacă proprietatea ar rămâne a lui toată viața, în esența omului n-ar interveni nici o perfecțiune.

A doua specie ține în mai mare măsură de esența persoanei decât prima: este perfecțiunea din conformația și structura trupului, vreau să spun cu alte cuvinte că temperamentul persoanei este foarte egal, iar membrele îi sunt proporționate și au puterea necesară. Nici această perfecțiune nu poate fi, însă, socotită drept ultim scop; căci este o perfecțiune trupească, pe care omul n-o posedă ca om, ci ca animal și pe care o împarte cu cele mai inferioare De altminteri, chiar dacă puterea unui individ uman ar ajunge la apogeul ei, ea n-ar atinge-o, totuși, pe aceea a unui catâr voinic și, cu atât mai puțin, pe aceea a unui leu sau a unui elefant. Din cele arătate, prin acestă perfecțiune omul ajunge doar să poată purta o mare povară, să sfarme un os tare, ori să facă alte lucruri asemănătoare, ce nu-s de mare folos pentru trup; cât despre foloasele pentru suflet, această specie de perfecțiune n-are nici unul.

A treia specie este, în mai mare măsură decât a doua, o perfecțiune în esența omului; e perfecțiunea calităților morale, ceea ce vrea să spună că moravurile unui ins sunt bune în cea mai mare parte. Cele mai multe porunci nu urmăresc altceva decât să ne facă să ajungem la această perfecțiune. Însă ea însăși nu este decât o pregătire pentru altă perfecțiune și nu un scop în sine. Într-adevăr, toate virtuțile morale nu privesc decât relațiile dintre oameni, iar perfecțiunea morală a unui om nu face, într-un anume fel, decât să-l dispună a fi folositor celorlalți, în așa fel încât să devină un instrument care să slujească altora. Dacă, să zicem, presupui un individ uman singuratic, ce nu are de-a face cu nimeni, ai să-ți dai seama că toate virtuțile lui morale sunt zadarnice și zăbavnice, că el n-are nevoie de ele, iar ele nu-i perfecționează defel făptura; el nu are nevoie de ele și ele nu-i sunt de vreun folos decât în raport cu alții.

A patra speță este adevărata perfecțiune omenească; ea constă în dobândirea virtutilor intelectuale, adică conceperea de lucruri inteligibile, ce ne pot da idei sănătoase asupra temelor metafizice. Este scopul ultim al omului, care conferă individului uman o adevărată perfecțiune. Ea îi aparține în exclusivitate. Datorită ei ajunge el la nemurire și prin ea e cu adevărat om. Dacă iei în considerare fiecare dintre cele trei perfecțiuni dinainte, ai să găsești că ele sunt de folos altora și nu ție, cu toate că, după ideile mulțimii, ele îți sunt în mod necesar de folos atât ție, cât și celorlalți; ultima perfecțiune îți este de-folos doar ție și nimeni altcineva nu-i împarte cu tine beneficiul: Lasă-le să fie numai pentru tine, şi nu pentru străinii de lângă tine (Prov. 5, 17). De aceea trebuie să dorești acest lucru care-ți rămâne ție și nu-ți cere nici oboseală, nici trudă pentru ceva în profitul altora, delăsându-ți sufletul, în așa fel încât strălucirea lui să fie întunecată de precumpănirea însușirilor trupești. Acesta este și înțelesul celor spuse la începutul alegoriilor poetice consacrate acestor teme: Fiii mamei mele s-au mâniat pe mine și m-au pus păzitoare la vii; dar via frumuseții mele n-am păzit-o (Cântarea Cântărilor, 1, 6). Și tot cu același înțeles s-a spus: ca nu cumva să-ți dai altora viata ta și unui om fără milă ochii tai (Proverbe, 5, 9).

Maimonide – Ghidul celor șovăielnici –Cap.6

 

About Lili T

"Înțelepciunea strigă pe ulițe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare, la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei."

View All Posts