Cele patru caracteristici

0
185

Cele patru caracteristici, milă, adevăr, dreptate și pace, în individual și în colectiv

Odată ce cunoaștem pe deplin caracteristica dorită a bunătății, trebuie să analizăm lucrurile și mijloacele pe care le avem la dispoziție, pentru a grăbi acea încântare și acea fericire.

În acest scop, avem la dispoziție patru proprietăți: milă, adevăr, dreptate și pace. Aceste caracteristici au fost folosite de toți reformatorii lumii până acum. Este mai corect să spunem că prin aceste patru calități a înaintat dezvoltarea umană până aici, prin guvernarea Cerurilor, pe o cale treptată, până când a adus omenirea la starea sa curentă.

Deja s-a scris că ar fi mai bine pentru noi să luăm legea dezvoltării în mâiniile noastre și sub propria noastră guvernare, căci astfel ne vom debarasa de orice suferințe pe care ni le rezervă istoria de dezvoltare, din această zi înainte. Astfel, am analiza și am examina acele patru proprietăți, pentru a înțelege temeinic ce ni s-a dat până acum, iar prin ele vom ști ce ajutor trebuie să sperăm că vom primi de la ele în viitor.

Dificultăți practice în determinarea adevărului

Atunci când discutăm despre caracteristicile bune, teoretic, cu siguranță că nu există nicio caracteristică mai bună decât caracteristica adevărului. Asta pentru că toată bunătatea pe care am definit-o mai sus, în relația dintre individ și colectiv, este atunci când individul dă și își joacă pe deplin rolul față de colectiv, în același timp luându-și partea de la colectiv, în mod drept și cinstit. Și acesta e tot adevărul, dar neajunsul e că, de fapt, colectivul nu acceptă deloc această proprietate. Astfel, dificultatea practică în adevărul menționat mai sus este dovedită de la sine: există un neajuns și o cauză aici, care o fac inacceptabilă pentru colectiv. Și trebuie să analizăm ce este acest neajuns.

Atunci când analizăm îndeaproape adevărul menționat mai sus din perspectiva fezabilității sale practice, neapărat îl vom găsi vag și complicat, iar pentru ochiul omenesc este imposibil de observat cu atenție. Adică, adevărul necesită ca noi să egalizăm toți indivizii din colectiv, care să își primească partea conform muncii, nici mai mult și nici mai puțin. Iar asta e singura bază adevărată, care nu poate fi pusă la îndoială, căci e sigur că oricine vrea să se bucure de munca prietenului său, faptele sale sunt împotriva motivului și adevărului clar menționat mai sus.

Dar cum credem că putem să analizăm cu atenție acel adevăr, într-un mod care să fie acceptabil pentru colectiv? De exemplu, dacă evaluăm ceva conform muncii aparente, conform numărului de ore, și dacă obligăm pe toată lumea să muncească un număr egal de ore, atunci încă nu vom fi descoperit deloc caracteristica adevărului.

Mai mult, aici există o minciună evidentă, din două motive: Primul este aspectul fizic, iar al doilea este aspectul mental al muncitorului.

Asta pentru că, în mod natural, puterea de muncă nu este egală la fiecare persoană. O persoană din societate lucrează într-o oră, datorită slăbiciunii sale, mult mai mult decât prietenul său care lucrează două ore sau mai mult.

Și aici mai e și o chestiune psihologică, pentru că cel foarte leneș din fire se va epuiza mai mult într-o oră, decât prietenul său în două ore sau mai mult. Și conform perspectivei adevărului evident, nu trebuie să obligam o parte a societății să lucreze mai mult decât cealaltă parte, pentru îndeplinirea nevoilor vieții lor. Practic, cei care sunt puternici și agili de la natură, în societate, trag foloase din munca altora și îi exploatează cu răutate, împotriva caracteristicii adevărului, pentru că ei lucrează foarte puțin, în comparație cu cei slabi și cu cei leneși din societate.

Și dacă luăm în considerare legea naturală,’A te lua după majoritate’, atunci un astfel de adevăr care consideră numărul de ore de muncă aparentă ca bază este complet nefezabil, căci cei slabi și cei leneși sunt întotdeauna marea majoritate dintr-o societate, iar aceștia nu vor permite minorității agile și puternice să le exploateze forța și munca. Astfel, vedem că baza menționată mai sus, care este munca individului cu condiția adevărului evident, și cu aceasta majoritatea societății, este complet nefezabilă, deoarece nu poate fi analizată și evaluată în niciun fel.

Astfel, descoperim că această caracteristică a adevărului nu are nicio capacitate practică de a organiza calea individului și calea colectivului de o maniera absolută  și satisfacătoare. De asemenea, este complet insuficientă pentru a organiza viața după corectarea lumii.

Mai departe, aici există dificultăți încă și mai mari, pentru că nu există adevăr mai clar decât natura însăși. Și este natural ca fiecare individ să se simtă în lumea Creatorului, ca fiind singurul domnitor, și că toți ceilalți au fost creați numai ca să îi ușureze și să îi îmbunătățească viața, fără ca el să simtă vreo obligație să dea ceva în schimb.

Și ca să spunem în cuvinte simple, natura fiecărei persoane este să exploateze viața tuturor celorlalți oameni din lume, în propriul său avantaj. Și tot ce dă altuia e doar din necesitate – și chiar și atunci, și în asta există exploatarea altora, dar ea e făcută  cu șiretenie, astfel încât prietenul să nu observe și să cedeze de bunăvoie.

Motivul pentru asta este că natura fiecărei ramuri este aproape de rădăcina sa. Și pentru că sufletul omului se întinde de la Creator, care este Unul și Unic, și totul este al Său, astfel că omul, care se întinde de la El, simte că toți oamenii din lume ar trebui să fie sub guvernarea sa și pentru uzul său personal. Iar aceasta este o lege de neînfrânt. Singura direfență constă în alegerile oamenilor: Unii aleg să exploateze oamenii realizând dorințe inferioare, iar alții realizând guvernare, iar o a treia categorie realizând respect. Mai departe, dacă acest lucru s-ar putea face fără mult efort, am fi de acord să exploatăm lumea cu toate trei – bogație, guvernare și respect. Însă persoana este obligată să aleagă, conform posibilităților și capacităților sale.

Legea aceasta se poate numi legea singularității în inima omului. Nicio persoană nu îi scapă și fiecare își primește partea din această lege: cel mare, conform dimensiunii sale, iar cel mic, conform dimensiunii sale.

Astfel, legea singularității de mai sus, în natura fiecărei persoane, nu este nici condamnată, nici lăudată, ea fiind o realitate naturală și având dreptul să existe, ca toate părțile realității. Și nu e nicio speranță de a o eradica din lume sau măcar de a îi șterge puțin forma, la fel cum nu e nicio speranță de a eradica întreaga specie omenească de pe față Pământului. Ca urmare, nu vom minți deloc dacă vom spune despre aceasta lege că este adevărul absolut.

Și pentru că așa  este fără nicio îndoială, cum putem să încercăm măcar să calmăm pe cineva, promităndu-i egalitatea cu toți oamenii din colectiv? căci nimic nu e mai departe de natura umană decât asta; singura înclinație a omului este să se înălțe mai sus, deasupra întregului colectiv.

Astfel, am clarificat temeinic că nu există nicio posibilitate reală de a aduce comportamente bune și pline de bucurie în viața individului și în viețile colectivului, urmând caracteristica adevărului într-un mod care să calmeze mintea fiecărui individ, astfel încât persoana să poată să fie total de acord cu ea, așa  cum va trebui să fie la sfârșitul corectării.

În absenta capacității de a determina caracteristica adevărului, s-a încercat determinarea caracteristicilor nobile

Și acum să revenim la celelalte trei caracteristici: mila, dreptatea și pacea. Se pare că, pentru început, ele au fost create doar pentru a fi folosite ca sprijin pentru slaba caracteristică a adevărului, în lumea noastră. Și aici, istoria dezvoltării a început să își urce gradele lente și hoinare, în înaintarea sa către organizarea vieților colectivului.

Teoretic, toată lumea a fost de acord de bunăvoie și și-a asumat să nu se îndepărteze în niciun fel de la adevăr. Dar de fapt, oamenii s-au purtat complet opus față de adevăr. Și de atunci, soarta adevărului a fost să fie mereu în mâiniile celor mai înșelători și niciodată în mâiniile celor slabi și drepți, pentru ca ei să poată fi în vreun fel măcar ajutăți de caracteristica adevărului.

Neputând să determine caracteristica adevărului în viața colectivului, cei exploatați și cei slabi au crescut în interiorul societății, iar de aici au apărut caracteristicile milei și dreptății, care și-au aplicat acțiunile în comportamentul societății, pentru că existența întregii societăți obligă pe cei cu succes să îi sprijine pe cei slabi, pentru a nu dăuna societății în general. Ca urmare, oamenii se comportau cu ei indulgent, adică, plini de milă și caritabili.

Însă e natural că, în astfel de condiții, cei slabi și cei exploatați vor prolifera, până când vor fi suficient de mulți, încât să protesteze împotriva celor cu succes și să pornească certuri și lupte. Și de aici a apărut caracteristica “păcii” în lume. Astfel, toate aceste caracteristici – mila, caritatea și pacea – au apărut și s-au născut din slăbiciunea adevărului.

Asta a dus la împărțirea societății în secte. Unele au adoptat caracteristicile milei și carității, dându-și altora posesiunile, iar altele au adoptat caracteristica adevărului, adică ce e al meu e al meu și ce e al tău e al tău.

În cuvinte mai simple, putem să împărțim cele două secte în constructori și distrugători. Constructorii sunt cei care vor construire, care vor binele colectivului, pentru care, deseori, sunt dispuși să-și cedeze propriile posesiuni altora. Dar celor care sunt înclinați în mod natural către distrugere și destrăbălare le e mai ușor să se agațe de caracteristica adevărului, adică, ce e al meu e al meu și ce e al tău e al tău, pentru propriul lor câștig – și n-ar vrea niciodată să cedeze nimic din ce-i al lor, fără să ia în considerare periclitarea binelui colectiv, căci, prin natura lor, ei sunt distrugători.

Speranțe de pace

După ce aceste situații au adus societății o mare dezbinare și au periclitat binele societății, în societate au apărut făuritorii de pace. Aceștia și-au asumat controlul și puterea și au reînnoit viața socială, pe baza unor condiții noi, pe care le considerau adevărate, pentru a fi de ajuns pentru existența pașnică a societății.

Cu toate acestea, majoritatea acestor făuritori de pace, care apar după fiecare dispută, provin în mod natural din grupul distrugătorilor, adică dintre cautătorii adevărului, prin calea ‘ce-i al meu e al meu, ce-i al tău e al tău’. Asta pentru că ei sunt cei puternici și curajoși din societate, numiți eroii, căci ei sunt întotdeauna dispuși să renunțe la propria lor viață și la viața întregului colectiv, dacă colectivul nu este de acord cu punctul lor de vedere.

Însă constructorii societății, care sunt oamenii miloși și caritabili, cărora le pasă de propria lor viață și de viața colectivului, refuză să se supună la riscuri, pe ei înșiși sau publicul, pentru a își impune opinia în colectiv. Ca urmare, ei sunt întotdeauna de partea slabă a societății, numită cei slabi de inimă sau cei lași.

Ca urmare, e evident că mâna desfrânaților curajoși va fi întotdeauna deasupra – și e natural ca făuritorii de pace să provină dintre distrugători, nu dintre constructori.

Astfel, vedem cum speranța pentru pacea, după care generația noastră tânjește atâta, este futilă, atât din perspectiva subiectului, cât și din perspectiva predicatului.

Din perspectiva subiecților, care sunt făuritorii de pace din vremurile noastre și din orice generație, adică cei care au puterea să facă pacea în lume, sunt făcuți veșnic din substanța umană pe care o numim distrugători, căci ei sunt cautătorii adevărului, adică, cei care constituie lumea pe caracteristica ce-i al meu e al meu și ce e al tău e al tău.

Este natural ca acei oameni să-și apere ferm opiniile, până la punctul la care își riscă propria viață și viața întregului colectiv. Iar asta le dă puterea să prevaleze mereu asupra substanței umane numită constructori, cautătorii milei și carității, care sunt dispuși să dea din ce-i al lor pentru binele altora, pentru a salva lumea, pentru că ei sunt cei slabi de inimă și cei lași.

Astfel, se pare că a căuta  adevărul este unul și același lucru cu distrugerea lumii, iar dorința de milă și construirea lumii sunt unul și același lucru. Ca urmare, nu ar trebui să sperăm de la distrugători să sIabilească pacea.

Și e lipsit de speranță să sperăm la pace din perspectiva predicatului, adică din punctul de vedere al condițiilor de pace, în sine. Acest lucru este așa, deoarece condițiile corepunzătoare pentru binele individului și pentru binele colectivului, conform criteriului adevărului, pe care îl doresc atâta acești făuritori ai păcii, încă nu au fost constituite. Și este necesar să existe întotdeauna o mare minoritate în societate, care să fie nemulțumiți de condițiile care li se oferă, căci am arătat slăbiciunea adevărului mai sus. Ca urmare, această minoritate va rămâne întotdeauna un combustibil pregătit și dispus pentru următorii bătăuși și pentru următorii făuritori de pace, care vor veni întotdeauna după ei.

Starea de bine a unui anumit colectiv și starea de bine a lumii întregi

Să nu vă surprindă dacă amestec laolaltă binele unui anumit colectiv cu binele întregii lumi, căci într-adevăr, deja am ajuns la un asemenea grad, încât toată lumea este considerată un singur colectiv și o singură societate. Adică, deoarece fiecare persoană din lume își obține măduva vieții și mijlocul de trai de la toți oamenii din lume, persoana este obligată să slujească și să îngrijească de binele întregii lumi.

Am dovedit mai sus că subordonarea totală a individului față de colectiv este că o rotiță într-o mașinărie. Acesta își trage viața și fericirea de la acel colectiv și, ca urmare, binele colectivului și propriul său bine sunt unul și același lucru – și invers. Ca urmare, în măsura în care o persoană este înrobită față de sine, aceasta devine neapărat înrobită și față de colectiv, după cum am discutat pe larg mai sus.

Și care este măsura acelui colectiv? Aceasta este determinată de perimetrul din care extrage individul. De exemplu, în vremurile istorice, perimetrul acesta era doar perimetrul unei familii, adică individul avea nevoie de ajutor numai de la membrii propriei sale familii. În acele vremuri, el trebuia să fie subordonat numai propriei sale familii.

Mai tarziu, familiile s-au adunat în orașe și comitate, iar individul a devenit înrobit față de orașul său. Mai tarziu, când orașele și țările s-au unit în state, individul era sprijinit de toți concetățenii țării sale, pentru fericirea vieții sale. Astfel, el a devenit sclavul tuturor oamenilor din tara sa. Ca urmare, în generația noastră, în care fiecare persoană este ajutată în fericirea sa de toate țările din lume, este necesar ca, în acea măsură, individul să devină înrobit față de toată lumea, că o rotiță într-o mașinărie.

Ca urmare, posibilitatea de a avea comportamente bune, fericite și pașnice într-o stare este de neconceput, atunci când nu este așa în toate țările din lume – și invers. În vremurile noastre, țările sunt toate legate în satisfacerea nevoilor lor de viață, la fel cum erau indivizii față de familiile lor, înainte vreme. Ca urmare, nu mai putem vorbi și nu ne mai putem ocupa doar de comportamente care promit binele unei țări sau al unei națiuni, ci numai de binele întregii lumi, pentru că beneficiul sau răul pe care îl face fiecare persoana în lume depinde și este măsurat de beneficiul tuturor oamenilor din toată lumea.

Și deși, de fapt, acest lucru este cunoscut și simțit, oamenii din lume încă nu l-au înțeles cum trebuie. Și de ce? Pentru că așa  este comportamentul dezvoltării în natură – ca actul să vină înainte de înțelegere și numai acțiunile vor dovedi și vor împinge omenirea înainte.

În viața practică, cele patru caracteristici se contrazic una pe alta

Dacă dificultățile practice de mai sus, care ne tulbură pe noi, cei neajutorați, pe cale, nu sunt suficiente, mai avem încă un amestec și o mare batălie a predispozițiilor psihologice – adică, a caracteristilor înseși în fiecare dintre noi individual, care sunt unice și contradictorii una față de cealaltă. Pentru cele patru caracteristici de mai sus, milă, adevăr, dreptate și pace, care au fost împărțite în natura oamenilor, fie prin dezvoltare, fie prin înapoiere, sunt contradictorii în și prin ele însele. Dacă, de exemplu, luăm caracteristica milei în forma sa abstractă, vedem că guvernarea ei contrazice toate celelalte caracteristici, adică, prin legile domniei milei, nu există loc pentru apariția celorlalte caracteristici în lumea noastră.

Ce este caracteristica milei? Înțelepții noștri au definit-o, Ce-i al meu e al tău și ce-i al tău e al tău – Hasid [cel care are calitatea Hesed (milă)]. Și dacă toți oamenii din lume s-ar purta conform acestei caracteristici, asta ar anula toată măreția caracteristicii adevărului și judecății, pentru că dacă fiecare ar fi dispus, în mod natural, să dea tot ce are altora și să nu ia nimic de la altul, atunci tot interesul de a minți pe altul ar disparea. De asemenea, ar fi irelevant de discutat calitatea adevărului, căci adevărul și falsitatea sunt relative una față de cealaltă. Dacă nu ar exista fals în lume, atunci nu ar exista nici conceptul de adevăr. NU mai e necesar să spunem că toate celelalte caracteristici, care au venit doar ca să consolideze caracteristica adevărului, datorită slăbiciunii acesteia, ar fi și ele anulate.

Adevărul este definit în cuvintele: Ce e al meu e al meu, iar ce e al tău e al tău. Asta contrazice caracteristica milei și nu poate să o tolereze, căci, după adevăr, e nedrept să muncești și să trudești pentru altul, căci, pe lângă faptul că își tradează prietenul și îl obișnuiește să exploateze pe alții, adevărul dictează că fiecare persoană trebuie să-și prețuiască bunurile pentru vremuri de nevoie, ca să nu trebuiască să fie o povară pentru semenii săi.

Mai mult, nu există persoană care să nu aibă rude și moștenitori care, de fapt, ar trebui să conteze înaintea altora, pentru că natura dictează că cel care își dă proprietatea altora își minte rudele și moștenitorii naturali, nelăsându-le nimic.

Iar pacea contrazice și dreptatea, deoarece pentru a face pace în public, trebuie îndeplinite condiții care, prin conținutul lor, promit celor agili și celor deștepți, care își investesc energia și înțelepciunea, că vor deveni bogați, iar celor care sunt neglijenți și naivi că vor fi săraci. Ca urmare, cel care e mai energic își ia partea lui, dar și partea prietenului său neglijent și se bucură de o viață atât de bună, încât n-a mai rămas destul și pentru cel neglijent și naiv, ca să-și asigure necesitățile de bază. Ca urmare, aceștia rămân complet săraci și deprivați în multe feluri.

Cu siguranță că e nedrept să îi pedepsim pe cei neglijenți și naivi atât de aspru, pentru nimic rău, căci ce păcat au ei și care e crima acelor bieți oameni, dacă Providența nu le-a dat agilitate și perspicacitate, ca să fie pedepsiți cu chinuri mai aspre decât moartea?

Ca urmare, în condițiile păcii nu există niciun fel de dreptate. Pacea contrazice dreptatea, iar dreptatea contrazice pacea, deoarece, dacă ordonăm drept împărțirea proprietății, adică dacă dăm celui neglijent și naiv o parte substanțială din partea pe care o are cel agil și cel energic, atunci acești oameni puternici și cu inițiativă cu siguranță că nu vor avea odihnă, până nu vor răsturna guvernul care îi înrobește pe cei măreți, pe cei energici, care îi exploatează în favoarea celor slabi. Ca urmare, nu e nicio speranță de pace a colectivului. Astfel, dreptatea contrazice pacea.

din cartea  Fructul unui Înțelept

eseul Pacea în lume

About Lili T

"Înțelepciunea strigă pe ulițe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare, la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei."

View All Posts