Două lucruri

0
73

DOUĂ LUCRURI:

  1. A) Potențial, B) Efectiv

Mai întâi, trebuie să înțelegem că, deși acest egoism, pe care l-am definit că „voința de a primi”, este însăși esența omului, el nu poate să existe în realitate nici măcar o secundă. Căci ceea ce numim potențial, adică înainte de a trece de la potențial la actual, există numai în gândul nostu, adică numai gândul poate să îl determine.

Dar de fapt, nu poate să existe în lume nicio forță reală care este latentă și inactivă. Asta pentru că forța există în realitate numai atunci când e dezvăluită în acțiune. În același fel, nu putem să spunem despre un copil că e foarte puternic, dacă el nu poate să ridice nici cea mai ușoară greutate, ci putem spune că vedem în acel copil că, atunci când va crește, va manifesta o putere foarte mare.

Însă spunem că acea forță pe care o găsim la om când a crescut a fost prezentă în organele și în corpul său încă de când era copil, Însă forța aceea era ascunsă și nu era evidentă. Este adevărat că, în mintea noastră, am putea să determinăm (puterile destinate să se manifeste), de vreme ce mintea le afirmă. Însă în corpul efectiv al copilulului e clar că nu există nicio forță, atâta vreme cât în acțiunile copilului nu se manifestă o forță.

La fel și pofta. Această forță nu va apărea în corpul omului în realitatea efectivă, atunci când organele nu pot să mănânce, adică atunci când omul este sătul. Dar chiar și atunci când cineva e sătul, forța poftei tot există, dar e ascunsă în corpul omului. După o vreme, după ce mâncarea a fost digerată, ea reapare și se manifestă de la potențial la efectiv.

Însă o astfel de situație de a determina o forță potențială care încă nu a fost dezvăluită efectiv, aparține comportamentelor prin care percepem gândul. Dar ea nu există în realitate, căci atunci când suntem sătui, simțim foarte clar că forța poftei a dispărut, iar dacă o vom căuta, nu o vom găsi nicăieri.

Astfel, nu putem să prezentăm un potențial ca subiect care există în și de la sine, ci doar ca pe un predicat. Ca urmare, atunci când o acțiune apare în realitate, în acel moment, forța se manifestă în acțiune.

Cu toate acestea, în mod necesar, găsim aici, în procesul de percepție, două lucruri: un subiect și un predicat, adică potențial și efectiv, cum ar fi forța poftei, care este subiectul, și imaginea mâncării, care este predicatul și acțiunea. Dar în realitate, ele apar că una singură. Nu se va întâmpla niciodată ca forța poftei să apară la o persoană fără să imagineze mâncarea pe care aceasta vrea să o mănânce. Astfel, acestea sunt două jumătăți ale aceluiași lucru. Forța poftei trebuie să se îmbrace în acea imagine. Ca urmare, observați că subiectul și predicatul sunt prezente în același timp și devin absente în același timp.

Acum înțelegem că voința de a primi, pe care am prezentat-o ca egoism, nu înseamnă că ea există că atare într-o persoană, ca o forță a poftei care dorește să primească sub forma unui predicat pasiv. Mai degrabă, aici este vorba despre subiect, care se îmbracă în imaginea obiectului de mâncat și a cărui acțiune apare sub forma lucrului care este mâncat și în care se îmbracă. Numim acea acțiune dorință, adică forța poftei, dezvăluită în acțiunea imaginației.

La fel și cu tema noastră – voința generală de a primi, care este esența însăși a omului. Ea apare și există numai îmbrăcându-se în formele obiectelor care este probabil că vor fi primite. Căci atunci ea există ca subiect – și nu în alt fel. Numim acea acțiune viață, adică mijlocul de trai al omului, ceea ce înseamnă că forța voinței de a primi se îmbracă și acționează în interiorul obiectelor dorite. Iar măsura dezvăluirii acelei acțiuni este măsura vieții sale, după cum am explicat în acțiunea pe care o numim dorință.

DOUĂ CREAȚII:

  1. A) Om, B) Suflet viu

Din cele de mai sus, putem să înțelegem clar versetul: Iar Domnul Dumnezeu l-a creat pe om din tărână și i-a suflat în nări răsuflarea vieții, iar omul a devenit un suflet (Nefeș) viu (Haiah)(Facerea 2:7). Aici găsim două creații:

  1. Omul în sine;
  2. Sufletul viu în sine.

Iar versetul spune că, la început, omul a fost creat din țărână, o colecție de molecule în care se află esența omului, adică voința sa de a primi. Acea forță, voința de a primi, este prezentă în fiecare element al realității, după cum am explicat mai sus. La fel, toate cele patru tipuri: neînsuflețit, vegetal, însuflețit și vorbitor au apărut din acestea. În această privință, omul nu are niciun avantaj față de vreo altă parte a creației, iar acesta este înțelesul versetului, prin cuvântul țărână.

Însă deja am văzut că această forță, numită voința de a primi, nu poate să existe fără să se îmbrace și să acționeze într-un obiect dorit, iar aceasta acțiune se numește viață. Și ca urmare, vedem că înainte ca omul să ajungă la formele umane de primire a plăcerii, care diferă de cele ale altor animale, el încă este considerat o persoană fără viață, moartă. Asta pentru că voința sa de a primi nu are niciun loc în care să își îmbrace și să își manifeste acțiunile, care sunt manifestările vieții.

Acesta este înțelesul versetului, și i-a suflat în nări suflarea vieții, care este forma generală a primirii potrivită pentru oameni. Cuvântul Nișmat (respirație) vine de la cuvântul Samin (a pune) terenul pentru el, care este ca o valoare. Iar originea cuvântului răsuflare e înțeleasă din versetul (Iov 33:4): Spiritul lui Dumnezeu m-a făcut, iar răsuflarea Atotputernicului mi-a dat viață, și aici a se vedea comentariul MALBIM. Cuvântul suflet (Neșama) are aceeași structură sintactică pe care o au cuvintele care lipșește (Nifkad), acuzat (Ne’eșam) și acuzată (Ne’eșama – termenul feminin pentru Ne’eșam).

Iar înțelesul cuvintelor și i-a suflat în nări este că El insuflă un suflet (Neșama) în internalitatea sa și o apreciere pentru viață, care este suma formelor care sunt vrednice a fi primite în voința sa de a primi. Apoi, acea forță, voința de a primi, cuprinsă în moleculele sale, și-a găsit un loc în care să se îmbrace și în care să acționeze, adică în acele forme de primire pe care le-a obținut de la Creator. Iar această acțiune se numește viață, după cum am explicat mai sus.

Versetul se încheie spunând, iar omul a devenit un suflet viu. Asta înseamnă că, de vreme ce voința de a primi a început să acționeze prin măsurile acelor forme de primire, viața s-a manifestat instantaneu în el, iar el a devenit un suflet viu. Însă înainte de obținerea acelor forme de primire, deși forța voinței de a primi a fost imprimată în el, el încă e considerat trup fără viață, căci nu are niciun loc în care să apară și să se manifeste în acțiune.

După cum am văzut mai sus, deși esența omului e doar voință de a primi, totuși, aceasta e luată că jumătate dintr-un întreg, căci ea trebuie să se îmbrace într-o realitate care îi vine în cale. Din acest motiv, aceasta și imaginea posesiunii pe care o descrie sunt una, literalmente, căci altfel nu ar putea să existe nicio clipă.

Ca urmare, când mașina corpului e la punctul ei culminant, adică până la vârsta de mijloc, ego-ul său este drept, în picioare, în toată înălțimea care i-a fost imprimată la naștere. Din această cauză, el simte în el o măsură mare și puternică a voinței de a primi. Cu alte cuvinte, tânjește după mare bogație și onoare și după tot ce vine în calea sa. Acest lucru este așa din cauza perfecțiunii ego-ului omului, care atrage forme de structuri și concepte în care se îmbracă și prin care se susține.

Dar la jumătatea vieții încep zilele declinului, care, după conținutul lor, sunt zilele morții omului. Asta pentru că persoana nu moare într-o clipă, la fel cum nu și-a primit viața într-o clipă. Mai degrabă, lumânarea sa, care este ego-ul, se ofilește și moare puțin câte puțin, iar împreună cu ea mor și imaginile posesiunilor pe care dorește să le primească.

Omul începe să renunțe la multe posesiuni la care a visat în tinerețe și renunță treptat la posesiuni mari, conform declinului său de-a lungul anilor. În cele din urmă, în zilele bătrâneții, când umbra morții plutește peste toată ființa sa, o persoană se află în vremuri fără chemare, căci voința sa de a primi, ego-ul său, s-a ofilit. Nu mai rămâne decât o mică scânteie din el, ascunsă ochiului de îmbrăcarea într-o posesiune. Ca urmare, în acele zile nu există chemare sau speranță pentru niciun fel de imagine a primirii.

Astfel, am dovedit că voința de a primi, împreună cu imaginea obiectului pe care se așteaptă să-l primească sunt unul și același lucru. Iar manifestarea lor este egală, statura lor este egală, la fel ca și lungimea vieții lor.

Însă există o distincție semnificativă aici, în ceea ce privește forma docilității la momentul declinului vieții. Acea docilitate nu e un rezultat al saturării, ca în cazul unei persoane care renunță la mâncare atunci când e sătulă, ci un rezultat al disperării. Cu alte cuvinte, când ego-ul începe să moară în timpul zilelor declinului, el își simte propria slăbiciune și moartea care se apropie. Ca urmare, persoana renunță și își abandonează visele și speranțele tinereții.

Observați cu atenție direfența dintre aceasta și docilitatea datorată saturării, care nu provoacă nicio jale și nu poate fi numită moarte parțială, ci e ca un lucrător care și-a terminat treaba. Dar renunțarea din disperare e plină de durere și supărare și, ca urmare, poate fi numită moarte parțială.

din cartea  Fructul unui Înțelept

eseul Libertatea

About Lili T

"Înțelepciunea strigă pe ulițe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare, la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei."

View All Posts